International reactions to the Russian suppression of the Polish insurrection (November 1830)

Veniamin Ciobanu
“A. D. Xenopol” Institute of History
E-mail: veniamin@xenopol.iasi.astral.ro

Abstract:
The outburst of the Polish insurrection and its evolution attracted the attention of the European Powers, due to the international political context in which it started, that of the liberal-bourgeois revolutions in France, Belgium, Germany, Italy, Spain, Portugal, and of the implications that were expected to occur due to power balance on the continent and in the Eastern Question. Russia’s position in the political systems mentioned above depended on how the Polish Question would be solved. By subordinating all the Kingdom of Poland, whose political individuality, in the Russian political and institutional system, in which the decisions of the „Final Act” of the Peace Congress in Vienna (June 9th 1815) placed it, was about to be abolished by the Tsar, opened to the Russian Empire the path towards the consolidation of its positions in the Baltic region, strategically, political an economical, thus upsetting the other Powers in the European political system, on one hand. And secondly, because it would have relieved it of the necessity to divide its forces to oversee the evolution of the embarrassing Polish Question and would have been capable to focus its attention on a solution to the other problem, the Eastern one. This perspective was likely to happen, especially in the conditions of the peace Treaty that Russia had imposed to Turkey, at Adrianople, on September 14th 1829, which ensured the latter’s „passivity” towards the Oriental policy of its victor.
These perspectives affected, in particular, Great Britain and France, the secular rivals of Russia in that area, so they tried, using only diplomatic means because of the very complicated international situation at the beginning of the fourth decade of the nineteenth century, to determine Russia to adopt a more conciliatory attitude towards the Polish insurgents.
The rivalries that aggravated the Franco-British relations, especially in Western Europe, prevented the two Powers to adopt a unitary position towards Russia, a fact that allowed the latter to dictate the law in the Kingdom of Poland.
A position, in some way singular, towards the Polish Question was adopted by another state, with direct interests in the Baltic sea area and with more specific ones in the Eastern Question. It is the United Kingdom of Sweden and Norway, created in the letter and the spirit of the Swedish-Norwegian Convention from Moss, on August 14th 1814.
Sweden’s internal and external political circumstances in which, in 1810, the famous marshal of Napoleon I, Jean Baptiste Sebastien Bernadotte, prince of Pontecorvo, was proclaimed crown prince under the name Karl Johan, King Karl XIV Johan, from 1818, as the creation of the Swedish-Norwegian personal Union, determined the Swedish-Norwegian diplomacy favor the Russian interests in the Polish Question as well as in the Eastern Question. In the Polish Question, the one under our analysis, this was also because the insurrection of November 1830 started in the international conditions mentioned above and due to the fact that the liberal internal opposition to the conservative and absolutist monarchical policy of King Karl XIV Johan was becoming more active and could have constituted a reason for the Norwegians to evade the personal Union, which they did not favor and against which they fought, first through arms then by institutional means.
The forms in which Great Britain, France and Sweden took position in regard to the reprisal of the Polish insurrection of November 1830, very well documented by the diplomatic reports of the British diplomats in St. Petersburg and of the Swedish ones, accredited in Petersburg and in London, which we had the opportunity to consult in the funds of manuscripts of British Library, in London, and those of the National Archives of Sweden, in Stockholm, constitute, in our opinion, a contribution to the knowledge of the history of European diplomacy, on one hand, and to the research of the international relations in the first half of the nineteenth century, on another. This is the reason why we intend to approach them in this study.
All the documents selected from Sveriges Riksarkivet, in Stockholm and cited in these pages are included in the volume X, part I, of the Collection “Europe and the Porte”, which is still in manuscript, for this reason we indicated the archive quotations.

Rezumat:
Declanşarea, la 29 noiembrie 1830, a insurecţiei poloneze şi evoluţia acesteia au reţinut atenţia puterilor europene, mai mari sau mai mici, datorită atât împrejurărilor politice internaţionale în care a debutat şi a evoluat, anume, revoluţiile burghezo-liberale din Franţa, Belgia, Germania, Italia, Spania, Portugalia, cât şi implicaţiilor pe care era de aşteptat să le antreneze, tocmai datorită acelor împrejurări, asupra raportului de forţe de pe Continent, cât şi a celui din problema orientală. Pentru că, de modalitatea în care avea să fie rezolvată problema poloneză depindea poziţia pe care avea să o dobândească Rusia, în amintitele sisteme politice. În primul caz, deoarece, subordonând, în totalitate Regatul Poloniei, a cărui individualitate politică, în cadrul sistemului politic şi instituţional al Rusiei, în care îl plasase deciziile „Actului final” al Congresului de pace de la Viena, din 9 iunie 1815, urma să fie abolită de către ţar, îi deschidea Imperiului Rus, pe de o parte, calea către consolidarea poziţiilor sale în zona Mării Baltice, atât politico-strategice, cât şi economice, şi, pe cale de consecinţă, crearea oportunităţilor pentru a-şi exercita o influenţă supărătoare, pentru celelalte puteri europene, în sistemul politic european. Pe de alta, pentru că, nemaifiind obligată să-şi împartă forţele pentru a supraveghea evoluţia atât de stânjenitoarei pentru ea, a problemei poloneze, putea să şi le concentreze pentru adjudecarea rezolvării celeilalte probleme, anume cea orientală, cu tot cortegiul de consecinţe negative asupra sistemului politic european, pe de o parte, iar pe de alta, pentru interesele politice, strategice şi economice ale tuturor statelor europene care aveau câte ceva de apărat, unele mai mult, altele mai puţin, în zonele Mediteranei Orientale şi a celei a Mării Negre . Perspectivă ce părea a avea toate şansele de concretizare, mai ales în condiţiile în care Tratatul de pace pe care îl dictase Turciei, la Adrianopol, la 14 septembrie 1829, îi asigura „pasivitatea” acesteia faţă de politica orientală a învingătoarei sale. Deosebit de afectate de asemenea perspective s-au dovedit a fi fost, cum era şi firesc, Marea Britanie şi Franţa, rivalele seculare ale Rusiei în acele zone, motiv pentru care au încercat, dar numai pe care diplomatică, din cauza foarte complicatei situaţii internaţionale de la începutul celui de al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea, să determine Rusia să adopte o poziţie mult mai conciliantă faţă de insurgenţii poloni.
Rivalităţile care grevau şi raporturile franco-britanice, mai ales în Europa Apuseană, le-au împiedicat pe cele două puteri să adopte o poziţie unitară faţă de Rusia, fapt ce i-a a permis acesteia să dicteze legea în Regatul Poloniei.
O poziţie, oarecum singulară, faţă de problema poloneză a fost nevoit să adopte un alt stat, cu interese directe în zona Mării Baltice şi cu altele specifice în problema orientală. Este vorba de Regatul Unit al Suediei şi Norvegiei, creat în litera şi spiritul Convenţiei suedo-norvegiene, de la Moss, din 14 august 1814. Împrejurările politice, interne şi internaţionale ale Suediei, în care a fost proclamat, în anul 1810, prinţ moştenitor al tronului suedez, celebrul mareşal al Franţei împăratului Napoleon I Bonaparte, Jean Baptiste Sebastien Bernadotte, prinţ de Pontecorvo, sub numele de Karl Johan, devenit, din anul 1818, rege al Suediei, sub numele de Karl XIV Johan, ca şi crearea Uniunii personale suedo-norvegiene, îndeosebi, au determinat diplomaţia Suediei-Norvegiei să menajeze interesele Rusiei în problema poloneză, ca şi în cea orientală. În problema poloneză, în cazul de faţă, în cea concretă a insurecţiei din noiembrie 1830, şi pentru faptul că insurecţia se declanşase în amintitele condiţii internaţionale, şi pe fondul activizării opoziţiei liberale interne faţă de politica conservatoare şi absolutist-monarhică a regelui Karl XIV Johan şi putea constitui un prilej binevenit pentru norvegieni de a se sustrage Uniunii personale cu Suedia, pe care nu o agreau şi împotriva căreia au luptat, mai întâi, prin forţa armelor, apoi, pe cale instituţională.
Formele în care s-au manifestat luările de poziţie ale Marii Britanii, ale Franţei şi ale Suediei, cele mai bine documentate de rapoartele diplomaţilor englezi, acreditaţi la Petersburg şi a celolr suedezi, acreditaţi atât la Petersburg, cât şi la Londra, pe care am avut posibilitatea să le consultăm în fondurile de manuscrise de la British Library, din Londra, şi din cele ale Ahivelor Naţionale ale Suediei, din Stockholm, faţă de reprimarea insurecţiei poloneze din noiembrie 1830, constituie, după părerea noastră, o contribuţie la cunoaşterea istoriei diplomaţiei europene, pe de o parte, iar pe de alta, la cercetarea istoriei relaţiilor internaţionale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Iată, aşadar, motivul pentru care ne-am propus să le abordăm în paginile acestui studiu.
Toate documentele selectate din Sveriges Riksarkivet, din Stockholm şi citate în cuprinsul acestor pagini, sunt incluse în vol. X, partea I, al Colecţiei „Europe and the Porte”, aflat, încă, în manuscris; din acest motiv am indicat cotele din arhive.

Keywords: Poland, Russia, Great Britain, France, Sweden, insurrection

https://balticnordic.hypotheses.org/files/2018/12/09.Ciobanu.pdf