An overview of the Copenhagen school’s approach to security studies: constructing (in)security through performative power

Luiza-Maria Filimon
National University of Political Studies and Public Administration, Bucharest
E-mail: luiza.filimon@gmail.com

Acknowledgements
This paper has been presented at the Seventh International Conference on Baltic and Nordic Studies in Romania, Good governance in Romania and the Nordic and Baltic countries, hosted by the Romanian Association for Baltic and Nordic Studies and Nicolae Iorga Institute of History of the Romanian Academy, București, 24-25 November, 2016.

Abstract:
Security has generally posed a challenge to those who have attempted to reach an ideal, comprehensive and encompassing definition of the concept. Orthodox perspectives have mainly focused on the state as a “harbinger” of security that defends its territory and citizens against external enemies through the acquisition of military grade weapons. Neorealist theorist, Stephen Walt defines security as “the study of threat, use, and control of military force” (1991, 212). Since security is a seemingly self-explanatory concept, it has also been rather underdeveloped to the point that International Relations theorist Barry Buzan argues that before the ‘80s, “conceptual literature on security” was rather neglected if not, a sorely absent field of inquiry (1983, 3-4). Buzan himself, along with Ole Wæver and Jaap de Wilde, proposed a new research agenda for security as evidenced in the book: “Security: A New Framework for Analysis” (1997). These authors are regarded as the main representatives of what today we refer to as the Copenhagen School of Security Studies. The present article provides an analysis of the Copenhagen School’s “good practices” on security and securitization as speech acts (Mutimer 2016, 93) and intersubjective processes (de Graaf 2011, 11), in order to address the performative power behind the contemporaneous security architecture and the security practices of threat construction.

Rezumat:
Securitatea a reprezentat în general o provocare pentru cei care au încercat să ajungă la o definiție ideală, comprehensivă și acoperitoare a conceptului. Perspectivele ortodoxe s-au axat în principal asupra statului ca simbol al securității, care își apără teritoriul și cetățenii împotriva dușmanilor externi prin achiziția de arme militare. În viziunea neorealistului Stephen Walt, studiul securității reprezintă „studiul amenințării, utilizării și controlului forței militare” (1991, 212). În contextul în care securitatea reprezintă un concept care aparent se explică de la sine, aceasta a suferit de pe urma unei subdezvoltări teoretice astfel încât teoreticianul de relații internaționale Barry Buzan a considerat că înainte de anii ‘80, dezvoltarea „unei literaturi conceptuale asupra securității” a constituit o temă de cercetare neglijată, chiar absentă (1983, 3-4). Buzan însuși, alături de Ole Wæver și Jaap de Wilde, a propus o nouă agendă de cercetare în domeniul studiilor de securitate, dezvoltată în lucrarea de referință: “Security: A New Framework for Analysis” (1997). Acești autori sunt reprezentanții Școlii de la Copenhaga în domeniul studiilor de securitate. Articolul de față analizează „bunele practici” ale Școlii de la Copenhaga în privința securității și a securitizării ca „acte de vorbire” (Mutimer 2016, 93) precum și a proceselor intersubiective (de Graff 2011, 11), în vederea analizării arhitecturii de securitate contemporane din perspectiva puterii performative a modului de reprezentare a amenințărilor.

Keywords: the Copenhagen School, critical security studies, securitization, performativity, threat assessment, asymmetric warfare

https://balticnordic.hypotheses.org/files/2018/12/06.-Filimon.pdf